Cand uiti de tine

Ce se intampla atunci cand uiti cine esti ? Ti s`a intamplat sa treaca an dupa an si sa te opresti undeva pe parcurs realizand ca esti altul ? Ca te`ai uitat pe tine insuti undeva in spate ?

In ultimele zile am inceput sa`mi aduc aminte cine sunt eu .. mi`am adus aminte de fata care dansa in ploaie, fata careia nu ii era frica sa spuna tot ce are pe suflet, fata careia nu ii era frica sa fie altfel! Am uitat atat de multe lucruri despre mine incat mi`ar trebui zile intregi sa le enumar, lucruri esentiale care ma definesc…

Esti sigur ca nu ai uitat nimic important in spate ?

Advertisements

Ploua

O melodie de ascultat pe ploaie. Da, pe ploaie torentiala, intr`o casa cu ferestre mari si ovale si perdele subtiri din in. Sa stau langa fereastra deschisa si`o bucata din materialul alb al perdelei sa`mi invaluie trupul pe jumatate. Sa privesc in zare la marea involburata, aproape furioasa in prag de furtuna. Sa am un pat mare in dreapta mea, acoperit cu asternuturi fine, si`un pachet de tigari pe podea.

Intuneric

Deschise ochii. Intuneric. Oare chiar i`a deschis ? Da .. sunt deschisi si il dor .. pupilele incearca sa se obisnuiasca cu intunericul. De ce nu vede nimic ? Mai statuse in intuneric si pana atunci, dar totusi reusea sa distinga siluetele lucrurilor de langa el. Chiar nu era nimic acolo ? Incerca sa se ridice intr`o rana. Il durea tot corpul. “De cat timp sunt aici ?”. Nu reusea sa isi aduca aminte … Se sprijini de zidul de langa el si se ridica cu greu in picioare. Pipai suprafata rece din piatra incercand sa se miste incet de`a lungul ei. Obosi curand. Isi lipi fruntea de zidul plat din fata lui. Broboane reci de sudoare ii curgeau pe tample in jos. Incerca sa scoata un sunet .. gura ii era uscata. Mai incerca o data, vroia sa se auda, vroia sa auda un zgomot, cat de mic, un glas, chiar daca era al lui. Nu vroia sa fie singur. Cuvintele i se oprira in gat .. intepeni. O fractiune de secunda si isi adusese aminte totul. Zarva din jur, zgomotul din mintea lui care crestea constant, respiratia necontrolata, fiorii de pe sira spinarii, bataile puternice ale inimii in timp ce … si caderea … si apoi, linistea. Linistea ingrozitoare care`l cuprinse acolo jos, in intuneric. Linistea care`l inconjura acum. Toate erau atat de departe. “Oare cand … ?”. Isi ridica mana dreapta spre buze … erau reci si crapate iar gatul il ardea. Isi mangaie barba deasa si incalcita. Panica il cuprinse instant. Nu purtase barba niciodata, il facea sa para batran si obosit. Si totusi, acum o avea. Era acolo, lunga si aspra, marturie timpului care trecuse in intuneric. Un tipat prelung izbucni printre buzele uscate umpland intunericul greu si apasator. Incepu sa alerge de`a lungul zidului, impiedicandu`se in propriile picioare. Cazu. Isi lua capul in maini. Vroia sa planga, sa`si auda lacrimile cum cad pe podeaua din piatra. Dar ochii nu`l ascultau. Se lasa usor pe spate, cu privirea atintita intr`un tavan inexistent. Scruta intunericul de deasupra asteptand. “Vii ?”. Vocea straina ii umplu inima … nu, nu de bucurie ci de tristete. O tristete sfasietoare. “Haide … vii?”. O lacrima ii aparu in coltul ochiului insotita de un ras isteric si sec. Se ghemui cu genunchii la piept, zambind … si sopti “E prea tarziu acum …”.

FMM !

Ora 7 a.m. Ma trezesc bine dispusa. Dus, cafeaua de rigoare si plec de`acasa fericita ca asta e ziua in care o sa`mi programez examenul pentru permisul auto. Da, il astept cu sufletul la gura pentru ca mai imi da putina libertate de miscare. Urc in taxi – NU cantau manele. “Asta o sa fie o zi perfecta” – mi`am zis eu. Ajung la locul cu pricina unde intalnesc un prieten -“Suuuuuuper, n`o sa stau singura sa astept”- si el, tot pentru programare. Si stam … si stam … si asteptam. Ora 9 – iese o tanti ciufulita gen pupaza cu un brat de hartii si`ncepe strigarea “Ionescu, Popescu …” si tot asa pana cand nenea care taia bilete in spatele ei zice “stop”. Ciufulita da sa se baricadeze dupa usa care urma sa fie iarasi incuiata pana cine stie cand. Noi .. schitam un “Nu va suparati ..”. Ea -” Da da, scolile cutare si cutare mai tarziu”. Noi – “Cam cand?”. Ea – “Cam intr`o ora”. Buuuuun. “E bine”, ne gandim noi, “avem timp de o cafea”. Terasa. Soare. Frumos. Cafeaaaaa. Trece ora, ne grabim inapoi. Chiar ma simteam bine intr`o dimineata ce parea perfecta. Se deschide usa. “Ionescu, Popescu …”, “stop” – si noi tot nu fuseseram strigati. “Nu va suparati …” – “Da da, scolile cutare si cutare mai tarziu” – “Iar ?!”. Buuuuun. Ora 11 a.m. Pachetul de tigari e la jumate, nu mai stim ce sa mai povestim, NU avem unde sa stam jos. Soare. Cald. Aglomeratie. Ora 12:10 p.m. Se deschide usa. “Ionescu, Popescu … EU !!!”. Intru in cladirea in curtea careia am stat mai mult decat era necesar. Molesita, ciufulita, sictirita, SCARBITA de asteptare. In sala sunt 50 de oameni. Aer conditionat nu`i. Aer simplu nu`i. Transpiratie – DA !. In timp ce ma intreb CE oare ne mai tine in sala de asteptare, aflam o veste imbucuratoare. Doamnele au pauza de masa. SUPERB ! 12:40 p.m. Cald. Cald. CALD! In sfarsit incepe sa ne bage, unul cate unul, ca la gradinita. Cu coada ochiului mai prind din cand in cand miscarile maiestuoase ale unui cocalar chel si burtos care`si face loc cu coatele printre noi, muritorii de rand, si intra ca la el acasa. Cu plasa, bineinteles. 1:20 p.m. Cald. Nervi. Multi nervi. In sfarsit ma striga. “Buna ziua” – nu se sinchiseste sa`mi raspunda nimeni. Ma asez cuminte pe scaunel, la poza. “Stam drepti si nu clipim!” -“Wow, he can speak!” imi zic eu. Dupa 6 ore de stat in picioare in conditiile alea, nu ma mai interesa nimic. Nu ma mai interesa cum imi sta parul, daca mi`a curs rimelul sau nu, daca am ceva pe fata sau daca am ochii inchisi. Acum am inteles de ce poza din permisul de conducere iese mai mereu cum iese – adica aiurea. “Semnati aici” – semnez. “Domnisoara, mai mare o vreau” – “Semnatura?” – dar ultima replica a fost doar un gand, nici nu ma gandeam sa glumesc cu omuletul ala ursuz care nu se uita la tine si nu stie sa raspunda la “Buna ziua”. Incerc sa i`o dau mai mare. Semnatura. Nu`mi prea iese, tinand cont ca am o semnatura scurta care nu avea cum sa umple tot cadranul ala in veci ! “Urmatorul!” – “Pai si … programarea ? Cand?” – “Asteptati afara”. Da. Mi`a zis sa astept. Afara. Iarasi. In sala fara aer si cu multa transpiratie. Si astept. Astept … 14:04 si in sfarsit am hartia mult asteptata in mana. O tin bine. O tin bine pentru ca e cel mai valoros lucru pe ziua de azi, o bucata de hartie pentru care am asteptat 6 ore … “Data : 17.09.2008” …. Deja e prea mult. Simt cum imi explodeaza capul. Imi vine s`o rup. S`o fac bucatele si s`o arunc pe geamul jegos din fata mea. 17 septembrie ! Am stat 6 ore pentru o programare peste o luna ! 6 ore in caldura, transpiratie, aglomeratie, zarva. 6 ore privind pupezele angajate la prefectura cum mananca, cum barfesc, cum citesc reviste si cum ne mai striga si pe noi din cand in cand. Cand isi aduc aminte, evident.

Morala ? Cine se trezeste de dimineata nu ajunge departe, ajunge obosit si transpirat, in pragul unei caderi nervoase. Cine se trezeste de dimineata sta 6 ore la cozi!

P.S. Morala e valabila doar pentru Romania, rezidentii altor tari nu o vor lua in considerare !