FMM !
Ora 7 a.m. Ma trezesc bine dispusa. Dus, cafeaua de rigoare si plec de`acasa fericita ca asta e ziua in care o sa`mi programez examenul pentru permisul auto. Da, il astept cu sufletul la gura pentru ca mai imi da putina libertate de miscare. Urc in taxi – NU cantau manele. “Asta o sa fie o zi perfecta” – mi`am zis eu. Ajung la locul cu pricina unde intalnesc un prieten -”Suuuuuuper, n`o sa stau singura sa astept”- si el, tot pentru programare. Si stam … si stam … si asteptam. Ora 9 – iese o tanti ciufulita gen pupaza cu un brat de hartii si`ncepe strigarea “Ionescu, Popescu …” si tot asa pana cand nenea care taia bilete in spatele ei zice “stop”. Ciufulita da sa se baricadeze dupa usa care urma sa fie iarasi incuiata pana cine stie cand. Noi .. schitam un “Nu va suparati ..”. Ea -” Da da, scolile cutare si cutare mai tarziu”. Noi – “Cam cand?”. Ea – “Cam intr`o ora”. Buuuuun. “E bine”, ne gandim noi, “avem timp de o cafea”. Terasa. Soare. Frumos. Cafeaaaaa. Trece ora, ne grabim inapoi. Chiar ma simteam bine intr`o dimineata ce parea perfecta. Se deschide usa. “Ionescu, Popescu …”, “stop” – si noi tot nu fuseseram strigati. “Nu va suparati …” – “Da da, scolile cutare si cutare mai tarziu” – “Iar ?!”. Buuuuun. Ora 11 a.m. Pachetul de tigari e la jumate, nu mai stim ce sa mai povestim, NU avem unde sa stam jos. Soare. Cald. Aglomeratie. Ora 12:10 p.m. Se deschide usa. “Ionescu, Popescu … EU !!!”. Intru in cladirea in curtea careia am stat mai mult decat era necesar. Molesita, ciufulita, sictirita, SCARBITA de asteptare. In sala sunt 50 de oameni. Aer conditionat nu`i. Aer simplu nu`i. Transpiratie – DA !. In timp ce ma intreb CE oare ne mai tine in sala de asteptare, aflam o veste imbucuratoare. Doamnele au pauza de masa. SUPERB ! 12:40 p.m. Cald. Cald. CALD! In sfarsit incepe sa ne bage, unul cate unul, ca la gradinita. Cu coada ochiului mai prind din cand in cand miscarile maiestuoase ale unui cocalar chel si burtos care`si face loc cu coatele printre noi, muritorii de rand, si intra ca la el acasa. Cu plasa, bineinteles. 1:20 p.m. Cald. Nervi. Multi nervi. In sfarsit ma striga. “Buna ziua” – nu se sinchiseste sa`mi raspunda nimeni. Ma asez cuminte pe scaunel, la poza. “Stam drepti si nu clipim!” -”Wow, he can speak!” imi zic eu. Dupa 6 ore de stat in picioare in conditiile alea, nu ma mai interesa nimic. Nu ma mai interesa cum imi sta parul, daca mi`a curs rimelul sau nu, daca am ceva pe fata sau daca am ochii inchisi. Acum am inteles de ce poza din permisul de conducere iese mai mereu cum iese – adica aiurea. “Semnati aici” – semnez. “Domnisoara, mai mare o vreau” – “Semnatura?” – dar ultima replica a fost doar un gand, nici nu ma gandeam sa glumesc cu omuletul ala ursuz care nu se uita la tine si nu stie sa raspunda la “Buna ziua”. Incerc sa i`o dau mai mare. Semnatura. Nu`mi prea iese, tinand cont ca am o semnatura scurta care nu avea cum sa umple tot cadranul ala in veci ! “Urmatorul!” – “Pai si … programarea ? Cand?” – “Asteptati afara”. Da. Mi`a zis sa astept. Afara. Iarasi. In sala fara aer si cu multa transpiratie. Si astept. Astept … 14:04 si in sfarsit am hartia mult asteptata in mana. O tin bine. O tin bine pentru ca e cel mai valoros lucru pe ziua de azi, o bucata de hartie pentru care am asteptat 6 ore … “Data : 17.09.2008″ …. Deja e prea mult. Simt cum imi explodeaza capul. Imi vine s`o rup. S`o fac bucatele si s`o arunc pe geamul jegos din fata mea. 17 septembrie ! Am stat 6 ore pentru o programare peste o luna ! 6 ore in caldura, transpiratie, aglomeratie, zarva. 6 ore privind pupezele angajate la prefectura cum mananca, cum barfesc, cum citesc reviste si cum ne mai striga si pe noi din cand in cand. Cand isi aduc aminte, evident.
Morala ? Cine se trezeste de dimineata nu ajunge departe, ajunge obosit si transpirat, in pragul unei caderi nervoase. Cine se trezeste de dimineata sta 6 ore la cozi!
P.S. Morala e valabila doar pentru Romania, rezidentii altor tari nu o vor lua in considerare !
Bystander
M`am ratacit … m`am pierdut pe mine insami pe undeva pe drum … Stiu unde … stiu cum … dar nu ma pot intoarce acolo sa recuperez macar .. ceva din mine. Nu pot decat sa ma privesc schimbandu`ma … ma intreb cand si unde se va opri aceasta schimbare … De fapt .. nu, nu ma intreb. Stiu deja …
Foolish games
Nu mai am timp de jocuri …. nu mai am timp de vise …. nu mai am timp sa ma intreb …. NU mai am timp ! Cum au trecut atatia ani ? Unde s`au dus ? Si de ce ? Cand am reusit sa adun atatea amintiri incat le pierd sirul ? Cand am cunoscut atatia oameni incat pe unii i`am uitat undeva acolo, in spate, prafuiti ? Cum poti uita ca ai cunoscut un om, un om care a ras cu tine, care ti`a vorbit, care te`a privit odata ? Oare de mine cati au uitat ?
To feel or not to feel
Ne indreptam vertiginos si ireversibil spre o lume artificiala, superficiala si seaca. Se pare ca oamenii de stiinta au ajuns sa manufactureze si sentimente, laolalta cu suruburi, piulite si senzori. Robotul Heart … mda, astept cu nerabdare ca viitorul meu copil sa`si impartaseasca micile secrete cu un robot. Nu era de ajuns ca generatiile se “altereaza” pe zi ce trece, nu era de ajuns ca oamenii nu mai stiu ce e aia prietenie si cu ce sa mananca, NU era de ajuns ca notiunea de “copilarie” s`a pierdut pe drum, sufocata de biti, counter strike si messenger …
Domnilor cercetatori … nu era nevoie sa faceti un robot care simte … mama natura ne`a “inzestrat” cu destui !!!!
Maktub
… oare ? Oare chiar “a fost scris” ? Oare chiar ne`am intalnit toti intr`o alta viata ? Oare am mai trait o data, de doua, de 1000 de ori inainte ?
M`am intrebat de multe ori asta … In seara asta am vazut Caotica Ana (app, il recomand celor care digera filmele necomerciale), si intrebarile astea obsesive au revenit. Mi`am amintit cum veneai spre mine in pantalonii aia albi si cum mi`am zis atunci ca tu esti … ca te-am asteptat de mult … ca mi`a fost dor .. Cum sa iti fie dor de o persoana pe care n`ai atins`o niciodata ? Cum sa`ti fie dor de cineva cu care n`ai ras, n`ai plans, de cineva pe care nu l`ai privit in ochi niciodata ? Atunci am stiut …
Ti se intampla sa cunosti o persoana, si sa simti ca se intoarce la tine dupa o eternitate in care ati stat departe… De ce ? Daca nu exista nimic decat intuneric dupa ce devenim o gramada de oase, de ce se intampla asta ? Cum poti sa stii lucruri pe care nu ai CUM sa le stii, pentru ca n`ai mai fost niciodata acolo ? Cum poti sa te simti acasa langa o persoana pe care ai atins`o pentru prima oara ? Sa fie chimia atat de mare, empatia atat de eficienta ?! Cum poti sti ce gandeste cineva aflat la kilometri departare ? Cum poti sa stii ce vrea, cum vrea si unde ? Cum poti sti ce il doare si cand, daca nu e nimic ACOLO ?!
Unele legaturi nu le poate rupe nimeni niciodata .. nici chiar tu insuti. Erau acolo dinainte de a afla tu de ele, si vor fi acolo mult dupa ce le-ai uitat… le redescoperi din cand in cand, prafuite, si inima zvacneste in amintire… pe frunte iti apar doua cute si ochii ti se ingusteaza, umezi si tristi. Uiti sa mai respiri, ti`e sufletul greu si corpul moale. Oftezi… zambesti… si mergi mai departe.
De ce…

